Fraţii Coman, Ion şi Gheorghiţă Aurariu:
Coman căzut în luptă, Ion şi Gheorghiţă (medic) supravieţuitori
Din memorialul
Ion Aurariu – „Prin vremuri de război”
- cu prefaţă şi adăugiri de Nicolae N. Tomoniu -
Prezentarea cărţii după tipărire
Glorie soldaţilor, gradaţilor şi ofiţerilor Tismanei participanţi la Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918 ! Recunoştinţă eroilor!
Iată că, după inserarea succintă în „Monografia oraşului Tismana” a combatanţilor supravieţuitori şi a listei eroilor primului război mondial, începem o detaliere a evenimentelor de atunci care au lăsat Tismana plângând după cei căzuţi în luptă. Soţi, prieteni, intelectuali, funcţionari publici, comercianţi, plugari, ungureni, ţigani dar şi floarea tinerimii satului chemată să-şi dea viaţa pentru ca cei rămaşi acasă să trăiască liberi într-o ţară respectată în lume.
Pomelnicele bisericilor din toate satele Tismanei sunt pline de foştii combatanţi din Regimentul 18 Gorj, care au lăsat jertfa de sânge de-a lungul sutelor de kilometri de bătălii sângeroase de la Defileul Jiului şi până în îndepărtata Moldovă la Mărăşti şi Mărăşeşti.
Am relatat în revista „Sămănătorul” despre faptele de vitejie ale căpitanului Ion Neferescu şi sergentului Ghiţă Barbu Bărbulescu, am amintit în monografie locotenenţii Matică Şerbu, Coman Aurariu – Vânăta; tismănenii Călin I Văcariu, Leonte Cernăianu, Mihai Puiu; Nicu Cazacu şi Mişu Buzner din Mahala, ungureanul Vasile Galeţescu dar şi de Mitică Butiuc care deşi cu o deficienţă fizică ce nu-l făcea apt pentru participarea la război, a cerut să fie înrolat voluntar pierzându-şi viaţa.
Astăzi avem în noua carte „Prin vremuri de război” tipărită la editura noastră, un memorial de război al lui Ion Aurariu care ne aduce amănunte cutremurătoare din aceea conflagraţie mondială ce a umplut cimitirele Tismanei de eroi.
Amintim că s-a înfiinţat website-ul Fundaţiei Europeana http://www.europeana1914-1918.eu/ care ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele şi materialul documentar istoric despre Primul Război Mondial şi contribuiţi cu propria voastră povestire de familie”.
Cartea lui Ion Aurariu - „Prin vremuri de război” îşi aduce o contribuţie valoroasă la acest îndemn. Pe lângă extraordinarul memorial al autorului, veţi găsi şi adăugirile directorului editurii Nicu N. Tomoniu constând într-o cronologie de război 1916-1918, documentarul absolut inedit "Zona Tismana în primul război mondial", dar şi alte documentare, în premieră absolută, cu caracter istoric: "Situaţia tactică pe linia Cerna – Jiu după oprirea ofensivei armatei române în Transilvania." , "Ofensiva armatei a 9 germane" , „Descrierea luptelor din Munţii Vâlcan în memoriile lui Erich von Fakenhayn.”
Documentarele sunt ilustrate cu trei hărţi tactice, din care, publicată prima dată, o reconstituire a „Drumului strategic 1916” Tismana - Pasul Scocu dintre Cerna şi Jiul de Vest, cu toate detaliile: râuri, creste, poteci, amplasamentele Reg. 57 inf., condus de cpt. Cornicioiu, Reg. 5 art. al mr. Paşalega, Reg. 31 inf. al mr. Nicoleanu, formaţiunile de luptă ale lt. Col. Dejoianu şi mr. Dumitrescu ce băteau cu tunurile din Frânceşti-Peştişani în dealurile Dobriţei unde se infiltraseră nemţii.
Reconstituirea hărţii „Drumul strategic 1916” Tismana - Pasul Scocul Jiului va fi eliberată curând sub licenţa Creative Commons Atribuire 2.0 Generică. Sunteţi liber: să partajaţi cu alţii – aveţi dreptul de a copia, distribui şi transmite imaginea, să adaptaţi – aveţi dreptul de a adapta imaginea în următoarele condiţii: atribuind – Trebuie să atribuiţi opera specificând autorul sau licenţiatorul (dar sub nicio formă care ar sugera faptul că dvs. sunteţi autorul imaginii).
Cartea mai aminteşte că pe lângă cartea lui Erich von Falkenhayn, „Campania Armatei a 9-a împotriva românilor şi a ruşilor” mulţi din generalii germani şi-au scris memoriile din campaniile lor din România: generalul Curt von Morgen, generalul Ernst Kabisch, dar şi generalul Konrad Krafft von Dellmensingen din trupele speciale ale vânătorilor alpini din care făcea parte un tânăr locotenent menit unui destin glorios şi tragic deopotrivă: Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, supranumit „Vulpea deşertului” în războiul lui Hitler.
Din însemnările lor ne dăm seama că românii erau bine instalaţi pe crestele munţilor încă de la începutul primelor lupte iar în luptele corp la corp şi în acţiuni de mici unităţi, ca cele de tip comando, erau neîntrecuţi. De pildă, compania lui Rommel se întâlneşte cu câţiva soldaţi rătăciţi dintr-o unitate bavareză: „Din povestirile lor reiese că au trăit momente cumplite în timpul luptelor desfăşurate în ceaţa munţilor. Majoritatea camarazilor lor a fost măcelărită de români în lupte corp la corp. Zile în şir supravieţuitorii, puţini la număr, au rătăcit rupţi de foame prin păduri până au reuşit să treacă de partea cealaltă a versantului. Despre români spun că sunt inamici sălbatici şi foarte periculoşi”.
Supravieţuitorii pe care îi întâlnise Rommel făceau parte din trupele generalului Kneussl – cuceritorul cetăţii Przemysl în 1915 – care eşuase în încercarea lui de a cuceri pasul Vulcan, înregistrând pierderi grele. Rommel avea să afle pe pielea lui, în lupta de la Coşna, vitejia soldatului român, fiind rănit la braţ, cum va avea să simtă baioneta românească tot acolo şi comandantul de pluton din Regimentul 18 infanterie de rezervă – Rudolf Hess –, adjunctul de mai târziu al lui Hitler.
Notă. Cartea se poate citi începând cu 1 iulie 2015 la Biblioteca „George Coşbuc” a oraşului Tismana. Ca de obicei, un stoc limitat se află la vânzare la Grupul de Artă Plastică de la Tismana condus de Gabi Tâlvescu (Văcaru) pe care o găsiţi şi la salonul său de coafură.
Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.
Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului”? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .
Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!
În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.
Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple: un manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.
Datorăm acest memorial[1] al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.
Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la ţară, el declară:
„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”
Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă! Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.
Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază acolo.
Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de armata rusă? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă?
Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe nişte cirezi? Într-o lume unde criteriile etnice creează superiorităţi cum poţi gândi la o stabilitate pe termen lung?
Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.
Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor!
Germania a sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.
Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă mereu amânată şi ea.
Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor.[2]
Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele adolescentine şi în consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.
Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele combatante.
Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e. Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.
Foto: Familia Elena şi Gheorghe Arjoca cu copiii
În semn de preţuire pentru păstrarea patrimoniului documentar al lui Ion Aurariu
Îmi exprim toată lauda şi admiraţia urmaşilor învăţătorului Ion Aurariu: fiicei sale Elena Aurariu (căsăt. cu Gheorghe Arjoca), fiilor lor, Mariana Gherghinescu-Arjoca şi Marian Arjoca, nepoţi ai lui Ion Aurariu, care au ştiut să-i păstreze cu sfinţenie patrimoniul lui documentar timp de un secol.
Iată, anul viitor, la 1 septembrie 2016 se vor împlini exact 100 de ani de la prima zi de cazarmă a proaspătului absolvent de şcoală normală Ion Aurariu. În vremuri de pace, aceea zi ar fi trebuit să fie prima lui zi ca învăţător nu primul lui pas spre un război sângeros, într-o Românie care a fost de-a lungul celor două conflagraţii mondiale în război cu toate naţiunile mari de pe glob numai ca să-şi păstreze identitatea sa latină într-un teritoriu balcanic, răvăşit mai întâi de migratori timp de câteva secole, apoi de mari imperii în foamea lor de cucerire de noi teritorii.
Aşa cum ostaşii României au luptat pentru independenţă şi pace, tot aşa au păstrat de pericole copii şi nepoţii lui Ion Aurariu comoara lor de istorie, care să fie pentru viitorime drept pildă de morală şi de învăţătură. De la expulzarea regelui din ţară şi până la răsturnarea regimului comunist, a păstra documentele pe care Editura Semănătorul Tismana începe să le scoată acum la lumină ar fi putut însemna privarea de libertate a deţinătorilor.
Odată distrusă Cortina de Fier, odată întraţi în Uniunea Europeană şi reprimiţi rândul ţărilor civilizate, căutăm aceste mărturii ascunse, prin lăzile de campanie de prin poduri, dovezi certe că nu ne deosebim cu nimic de cei cărora le-am fost fie aliaţi, fie inamici!
Cât de importante sunt documentele pe care le-au ascuns cu atâta grijă urmaşii familiei lui Ion şi Olimpia Aurariu putem să ne dăm seama prin faptul că pe un proiect cofinanţat de Uniunea Europeană, s-a înfiinţat website-ul Fundaţiei Europeana:
http://www.europeana1914-1918.eu/
Europeana 1914-1918 ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele și materialul documentar istoric despre Primul Război Mondial şi contribuiţi cu propria voastră povestire de familie. Europeana 1914-1918 pune la dispoziţie resurse documentare provenind de la biblioteci şi arhive din întreaga lume alături de obiecte şi amintiri personale de familie din Europa.”
Ca director al Editurii Semănătorul, scoatem prezenta carte în regia proprie a urmaşilor lui Ion Aurariu şi parafrazez Europeana 1914-1918 :
Descoperiţi.
Învăţaţi.
Cercetaţi.
Utilizaţi.
Împărtăşiţi şi celorlalţi.
Nicolae N. Tomoniu
Director al Editurii Semănătorul Tismana
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile „Sămănătorul”
[1] Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, care consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva.
[2] Agravarea situaţiei pe frontul din Transilvania a făcut ca la 20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise în Carpaţi. În 1918, Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii d-ta că, dacă continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva gen E. von Falkenhayn în munţi. „Aţi fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu