Vila Sfetea

 

Locurile de creaţie ale lui Coşbuc şi Vila Sfetea (în dreapta)

sunt de nerecunoscut după un secol

 

Renaşte jurnalismul de cultură? Vila Sfetea

 

Din când în când, câte-o sămânţă sănătoasă de românism începe să apară unde nici nu crezi. În Gorj, la fel ca în toată ţara, fiţuicile de scandal numite pompos „ziar absolut independent” se întrec în a se pune în slujba politichiei sinistre din judeţ. Pentru a supravieţui, ele scriu pe arginţi, la comanda noilor ciocoi, aidoma cotidienelor ceauşiste  unde 98% din ziar era propagandă.

Mare mi-a fost mirarea descoperind în săptămânalul gorjean „Gazeta Gorjului” sub semnătura domnului Adrian Popescu, fost director (1976-1979) al Casei de Creaţie Gorj, înfiinţată la 1 martie 1968, un articol despre prof. dr. Cornel Cârstoiu (1917-1999), un cunoscut profesor şi important om de cultură gorjean. D-l Adrian Popescu, redactor şef al săptămânalului, inserează şi un articol al distinsului profesor, despre Vila Sfetea de la Tismana, loc de întâlnire a multor personalităţi ale vremii făcând parte din cercul de prieteni al lui George Coşbuc.

Date fiind ineditul informaţiilor cuprinse în articol, îl preiau şi eu pentru publicaţiile ARP, prin bunăvoinţa directorului general al jurnalului „Gazeta Gorjului”, domnul Elena Mija Mihail Fănică, căruia îi urez cât mai multe iniţiative de acest fel.

Ar mai fi de adăugat că d-l Cârstoiu ştia, mai bine decât oricare altul, să extragă esenţialul din "registrul" de aur al Vilei Sfetea de îndată ce acordă spaţii largi disputelor româno-germane din vremea aceea. Replica unui „alt român” sub notele feldmareşalului Mackensen, ,,Răzbunare barbarului teuton; i-am dat-o cu vârf şi îndesat” spune totul despre starea de spirit a combatantului român în primul război mondial.

Iar dac-ar mai trăi, autorul ar fi plăcut surprins să constate că astăzi, dezamăgirea de la finele articolului nu mai are nici un suport real: atât Vila Sfetea (acum Vila Ursu) cât şi „Chioşcul lui Coşbuc”, sunt complet refăcute şi vizitate zilnic de numeroşi turişti. 

 

Cornel Cârstoiu:

VILA SFETEA

 

Conştient de frumuseţea peisajului, de însemnătatea istorică şi culturală a mănăstirii Tismana, George Sfetea a căutat să fructifice vila construită imediat după cumpărarea lotului b 63 în anul 1901. În fiecare vară, cu prilejul mării sărbători din 15 august, o mulţime de vizitatori veneau să respire un aer mai curat: unii dintre ei căutau linişte desăvârşită, iar alţii, cu deosebită cultură, stabileau aici loc de întâlnire, purtau aici discuţii cu privire la realizarea idealului naţional sau pe teme literare. În mijlocul lor era tot timpul poetul George Coşbuc, cumnatul familiei Sfetea, care se află aici mai în fiecare vară.

An de an se perindau la mânăstire fel de fel de persoane şi, cum multe dintre ele găseau găzduire deosebită la Vila Sfetea, proprietarul acestei construcţii a considerat că era necesar un registru, nu de evidenţa contabilă, ci, un registru în care vizitatorul să-şi exprime gândurile şi sentimentele. Astfel a luat fiinţă acel registru pus la îndemâna vizitatorului începând cu anul 1908. Prima însemnare poartă semnătura inginerului Craioveanu, care improvizează pe loc aceste versuri:

 

La Sfetea la vilă toată lumea-aleargă

Şi cu toţi admiră

O natură întreagă

Apoi, o masă bună

Dată de stăpână

Ş-un culcuş curat

Ce nu găseşti la stat

Iar sub ferestre Dorna

Curge molcom veşnică

Şi paltinul şi fagul

Întrec în freamăt bradul

E dulce un somn de-o clipă

Sub aste auspicii

 

În continuare, registrul este plin de versuri, care mai de care mai frumoase, mai gentile şi mai servile, toate aducând sincere mulţumiri familiei Sfetea. La 12 august 1909, un oarecare Luca scria:

 

Că să putem toţi admira şi Dorna şi Tismana

Şi-n creierul acestor munţi ş-avem confort şi hrană

Şi să putem o clipă uita de lumea păcătoasă

A fost de-ajuns un Sfetea şi-o idee curajoasă

 

Multe versuri nu-s lipsite de umor, de glume la un pahar de vin la şezătorile organizate de locatari ai vilei Sfetea. La 15 august 1908 unul Peştenaru scria:

 

Frumoasă e Tismana, aceste locuri sfinte

Ce gloria străbună îmi readuce aminte

De Mircea, Radu-Vodă, acei falnici eroi

Ce-au apărat ogorul şi ţara de noroi.

 

Nu putem trece peste nota de umor din versurile fratelui Erasmus, consemnate la 17 august 1926:

 

Mai am un singur dor

Să mă lăsaţi să mor

Stareţ la Tismana.

Să-mi fie somnul lin

Să beau numai pelin

Să-mpărtăşesc cucoane

Cum scrie la canoane

Un,,vultur" eu să fiu

În gheară strâns să tiu

Ce-mi cade la-ndemână

Numai o săptămână.

 

Trecem peste numeroasele nume rămase anonime, fie româneşti, fie străine - germane, sârbeşti sau maghiare şi ne vom referi la unele însemnări datorate unor personalităţi deosebite.

            Sculptorul Constantin Bălăcescu, cel care a ridicat în Tg-Jiu statuia lui T. Vladimirescu, scria la 15 august 1908: ,,am fost în anul 1907-1908 şi sper să continui a veni în această splendidă localitate plină de aer, de linişte şi de inspiraţie. Numai eu şi badea Gheorghe (Coşbuc) ştim cât preţuieşte vila lui Sfetea."

Este prima însemnare care aminteşte prezenţa lui Coşbuc la Tismana. Prezenţa acestuia rezultă şi din alte documente, asupra cărora vom reveni. Sculptorul Bălăcescu era invitat de soţia sa Eufrosina, care completa: ,,Ce fericire să poţi fi singur în contact cu natura. Numai la Tismana am avut această ocazie!"

Inginerul P.I. Ciocâlteu, cel care a construit podul de fier de peste Jiu, scria la 3 august 1910: ,,Când în mijlocul naturii simple şi măreţe de la Tismana găseşti un culcuş dezmierdat de murmurul neîncetat al Dornei, poţi fi altfel decât foarte mulţumit? Aici, la vila Sfetea se mai poate trăi încă clipe de pace şi linişte sufletească că altădată – de mult."

Traian Lalescu, secretar general al ,,Societăţii turiştilor români" scria la 3 iunie că ,,Societatea turiştilor români" a organizat o excursie la Tismana, unde am fost primiţi şi găzduiţi de dl. Sfetea, vom păstra cea mai frumoasă amintire de grijă deosebită pe care dl. Sfetea şi-a dat-o pentru a organiza primirea noastră şi de banchetul copios pe care ni l-a servit."

La 27 august 1913, Al. Savu, farmacist, ginerele lui Nicu D. Milosescu scria: ,,Pentru prima oară am vizitat această localitate de unde plec cu cele mai plăcute impresii şi cu deplină mulţumire de cum am fost primit de amabila doamnă Sfetea."

Maiorul Prodan, ataşat militar la Petersburg scria la 21 septembrie 1913: ,,Am rămas pe deplin încântaţi, atât de frumuseţea naturii, cât şi de modul drăguţ cu care ne-a primit doamna Sfetea. E inutil a ne mai face reclamă prin jurnale!"

I.Ş.Nicolescu, avocat al Casei Corpului Didactic din Bucureşti, venit la Tismana pentru a cerceta sanatoriul organizat la mânăstire a fost găzduit la Vila Sfetea, în registrul căreia scria la 2 mai 1914: „în această localitate cei tineri se îmbărbătează contemplând minunile naturii şi monastirea, producţiune a geniului român după descălecare, iar cei bătrâni îşi îndepărtează sfârşitul prin clima, apa, aerul şi modul de viaţă potrivit ei. N-am cuvinte care să exprime în mod exact mulţumirea provocată de bunăvoinţa doamnei Sfetea şi însoţitoarele sale."

Alfons Castaldi, marele compozitor, venit la Tismana vizita pe Coşbuc şi punea pe note primul vers din poezia ,,La arme": ,,La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!" Să nu uităm că în 1915 Europa era în plin război. Fruntaşii partidului liberal din Transilvania stăruiau pentru intrarea ţarii noastre-n război. La 9 august 1915, alături de Castaldi semna şi Vasile Lucaciu (1852-1922) preot şi om politic român din Transilvania. Coşbuc îl cunoscuse în 1891 cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de domnie a regelui Carol I, îl prezentase cu acest prilej I.SIavici. Între Lucaciu şi Coşbuc s-a închegat o frumoasă prietenie. Venit la Tlsmana, Lucaciu a fost găzduit la Vila Sfetea şi a ţinut să consemneze următoarele cuvinte în registrul vilei: ,,Vedem şi simţim cât de bine e dincoace de Carpaţi. Doamne-ajută ca tot aşa să aflăm şi dincolo de ei." Alături semnează şi G.Dumitrescu-Bumbesti, directorul revistei ,,Şezătoarea săteanului".

            Se ştie că România a intrat în război în 1916. S-au dat lupte înverşunate în Tg-Jiu şi în întreg judeţul nostru. A fost încheiată o pace în 1917, ţara fiind ocupată de germani, de armată condusă de feldmareşalul August von Mackensen (1849-1945) şi jefuită de bogăţiile sale. Mackensen a fost învins la Mărăşeşti de armata romană condusă de Eremia Grigorescu. Cu toate acestea, la 15 mai 1918 se afla la Tlsmana şi îşi lasă numele cu litere de mărimea gradului sau: MACKENSEN, GENERAL -FELDMAREŞAL. Sub semnătura lui se află scris: ,,Răzbunare barbarului teuton; i-am dat-o cu vârf şi îndesat”. ,,a notat un alt român".

După încetarea războiului, vizitele la Tismana au continuat cu mai multă intensitate. Registrul Vilei Sfetea conţine numeroase semnături. Era firesc că printre acestea să fie şi persoane care au luat parte la război. Cercetând, poate şi din curiozitate, au dat şi de semnătura lui Mackensen. Un ofiţer al cărui nume e indescifrabil, rănit la Muncelu (Mărăşeşti) îşi exprimă durerea că registrul e pângărit de nume germane, dar şi bucuria că învingând ,,hoardele teotone"  a contribuit la înfăptuirea României Mari.

Vara anului 1915  fost, cum dovedeşte  de onoare a vilei Sfetea, un deosebit prilej pentru discuţii politice  literare, având  centrul lor pe marele poet George Coşbuc. Pe  lângă Castaldi, dr. Vasile Lucaciu, Milosescu, fraţii  Petre, Vasile şi Gogu Hasnas şi mulţi alţii, se afla şi profesorul de la Universitatea din Bucureşti - Ramiro Ortiz. Coşbuc ridicase pe râul Tismana, mai sus de vilă, într-un loc retras, străjuit de fagi seculari, un chioşc, unde se retrăgea  scria poezii sau diverse articole, pe care le trimitea revistei  Albina sau altora din întreaga ţară. Aici traduce „Divina comedie" a lui Dante Alighieri şi tot aici scrie comentariile la această frumoasă operă. Aici poartă discuţii pe marginea ei cu profesorul Ramiro Ortiz în 1915. Ştim că la 26 august fiul lui Coşbuc a suferit  Băleşti un accident mortal. Acest nenorocit accident a pus capăt fericirii lui Coşbuc, care, după ce  ridicat o cruce şi a construit o fântână pe locul accidentului, n-a mai venit în Gorj. Nu după mult timp, s-a îmbolnăvit şi în noaptea dinspre opt spre nouă mai 1918, ne-a părăsit pentru totdeauna.

Atunci, în 1915, Ramiro Ortiz n-a consemnat nimic în Cartea de Onoare a Vilei Sfetea. Însă, peste câţiva ani, la 30 iulie 1922, revenind la Tismana, ne-a lăsat următoarele: ,,În amintirea zilelor petrecute la Tismana cu G.Coşbuc, în 1915, copiez aici sfârşitul comemorării mele a lui Dante Alighieri la Academia Romană: ,,Cu toate că ideile noastre (despre interpretarea simbolică a Divinei comedii) erau divergente, ba uneori chiar diametral opuse, discuţiile noastre păstrau seninătatea şi calmul unor dialoguri platonice şi niciodată tânărul n-a uitat respectul şi cuvioasa admiraţie ce se datorau pletelor albe şi geniului nemuritor al bătrânului înţelept care-i făceau cinstea de a sta de vorba cu el; după cum, niciodată bătrânul nu a abuzat faţă de tânăr, de autoritatea ce anii şi numele lui glorios i-o confereau. Procedeurile erau printre cele mai delicate. 0 carte uitată deschisă pe masă din grădină, cu câteva rânduri însemnate alături cu creionul reprezenta felul obişnuit al tânărului de a sprijini opiniile sale cu cele ale unor oameni mai cu greutate; nişte însemnări adăugite de bătrân lângă rândurile însemnate cu creionul era felul lui obişnuit de a răspunde atunci când cu greu am fi putut să ne înţelegem printr-o discuţie orală. Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui Coşbuc şi, când le mai citesc, parcă îmi aduc aminte de acele clipe de neuitat, când în tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adâncurile de umbră, care se deschideau în pădure, acolo unde raza lunii călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş, lua înaintea ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale: muntele din faţă lua forma sfântului munte al Purgatoriului şi stelele sclipind deasupra capetelor noastre ni se păreau a se învârti cu cerească melodie, de care Dante pomeneşte în Paradis. Ramiro Ortiz"

O penultimă însemnare, care aminteşte de Coşbuc la Tismana se datoreşte profesorului Avram Vasculescu, din Craiova, dar profesor la Liceul din Caransebeş. Acesta ştia de legăturile lui Coşbuc cu Tismana şi de aceea a organizat o excursie cu elevii, lăsându-ne următoarea însemnare: „Profesorii şi elevii liceului din Caransebeş, vizitând Vila Sfetea de la Tismana, aduc prinos de recunoştinţă ilustrului bard al poporului român Badea Gheorghe Coşbuc. 27.06 1923, Tismana." Semnează prof.  A. Vasculescu şi numeroase nume de profesori şi elevi. Ultima însemnare este o poezie scrisă în  1930, iulie, de un autor indescifrabil.

Au trecut anii. Natura la Tismana a suferit adânci prefaceri, o linie ferată străbate valea, chioşcul lui Coşbuc e o ruină, Vila – fără nici o însemnare - a fost transformată în  magazie şi înconjurată de clădiri, şuvoiul de apă de sub mănăstire a fost captat.

Singură, Cartea de Aur a Vilei Sfetea, păstrată de profesorul Neamţu Antonie şi dăruită nouă, pune în faţa cititorului cu dragoste de trecut, icoana vie a timpului de altă dată.

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

 

FENOMENUL CARSTIC TISMANA

 

 

Izvoarele carstice: o fabrică naturală de oxigen şi dioxid de carbon

generând atmosfera fără noxe de acum milioane de ani

(Imagine mai mare)

 

FENOMENUL CARSTIC TISMANA – UNA DIN MICILE SOLUŢII

AFLATE LA ÎNDEMÂNĂ PENTRU SALVAREA MEDIULUI!

 

            ISTORIC

 

De-a lungul vremii, aproape că nu există vizitator care să fi scris despre Tismana şi să nu fi remarcat senzaţia de înviorare şi sănătate pe care o simţi imediat ce străbaţi Valea Tismanei. Studiind atent fenomenul timp de mai mulţi ani, îmi dau astăzi seama, că acele descrieri nu erau un act de complezenţă ci o constatare venită din instinctul fiecăruia, ca rezultat al unui fenomen natural inexplicabil pentru oricare turist care venea aici.

Cea mai veche tentativă de a explica senzaţia imediată de „lume aparte” a Văii Tismanei nu ne vine de la vreun biolog cum s-ar putea crede ci de la un istoric: Nicolae Densuşianu. Cercetând valea, acesta şi-a dat seama că un astfel de loc, în care te simţi bine, era imposibil să nu fi fost remarcat de oameni încă din preistorie. Densuşianu a găsit şi urme, printre care, Columna Furniei (Mama), după el, cel mai valoros simulacru megalitic de pe Valea Tismanei aflat pe versantul estic al văii, lângă platoul păstrăvăriei mânăstirii.

Astăzi ascunsă de vegetaţie, interesanta figură arhaică prelucrată primitiv în stâncă, o  reprezenta pe zeiţa mamă Bendis, a geto-dacilor. Similară zeiţei Arthemis a grecilor, cultul ei există şi astăzi prin adorarea, în creştinism, a Fecioarei Maria. Platoul din faţa megalitului era destinat pentru ritualuri religioase dacice cu mult înainte de perioada creştină. Cercetând „Tradiţiunile din judeţul Gorjiu” Densuşianu scrie: „Din jos de Mânăstirea Tismanei pe coasta orientală a vălei se află o figură arhaică sculptată în stâncă pe marginea unei prăpăstii. Ea poartă la popor numele de „Mamă”. [1]   

Deci, încă din studiul preistoriei Tismanei se remarcă pârâul Furnia[2], un adevărat cuptor de viaţă, de aer pur şi sănătos provenit din cascadele carstice presărate de-a lungul fundului prăpastiei. Alături, pe versantul vestic al râului Tismana, se află renumitul platou numit de popor „Pişetori” unde curge pârâul Gurnia, pârâu geamăn cu Furnia, precum şi vestita peşteră în care s-a odihnit pentru prima oară Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. În căutarea locului sfânt, dătător de viaţă şi lecuitor de boli de care cu siguranţă auzise, cuviosul Nicodim se nevoieşte mai întâi în peştera Gurniei. Povesteşte Ştefan Ieromonahul:

„Apoi dându-se jos din peşceră, a stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde este acum sânta mânăstire zidita cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate catră înălţime şi mintea şi okii sufletului către D-zeu, rugându-se cu lacrămi, ca să-i descopere, în carea parte de loc voieşte despre Resărit, sau des­pre Apus de opşte a-i înălţa sântul jărtfelnic cu mânăstire, precum i s’a poruncit. Şi aşa treimile stând în picioare ziua şi noaptea, neclătit rugându-se.

Iar a treia zi pre la miezul nopţii s’a pogorît lumină preste sântul şi s’a făcut ca un stâlp de foc de la ceriu până la pământ, şi glas din lumină, dicând către „.sântul. „Că aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cin­stea şi pomenirea Adormirei Maicei mele, cu mânăstire de adunare de monahi, cu veţuire acelor, ce vor voi să se mântuiască. Şi darul, meu şi mila mea şi a Maicei mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi dintru  acest locaş pânî în sfârşit, şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote duchurile cele necurate, si să tămădueşci cu darul meu toate boalele si toate neputinţele din oameni, carii vor veni la  tine, şi în lăcaşul  tău acesta cu credinţă”.

Dintr'această lumină şi arătare D-zeească din ciasul acela al arătării s’a îmbrăcat Sântul cu putere D-zeească, şi a luat darul tămăduirilor şi putere asupra duchurilor celor necurate”.[3]

La începutul secolului XX, George Coşbuc petrecându-şi vacanţele la Vila Sfetea, îşi aşează o masă de lucru în al treilea loc binecuvântat de pe Valea Tismanei. Era un loc cu aer ozonat, binefăcător, provenit de la un izvor carstic puternic, unde se va amenaja Fântâna Chihaia apoi Parcul Chihaia cu vestita „Alee a Tainelor”, loc de promenadă pentru scriitorii vremii. In jurnalul Vilei Sfetea[4] se găsesc, consemnate de diferiţi vizitatori, oameni renumiţi ai timpului, următoarele note:

„În această localitate cei tineri se îmbărbătează contemplând minunile naturii şi monastirea, producţiune a geniului român după descălecare, iar cei bătrâni îşi îndepărtează sfârşitul prin clima, apa, aerul şi modul de viaţă potrivit ei”

,,Ce fericire să poţi fi singur în contact cu natura. Numai la Tismana am avut această ocazie!"

,,Vedem şi simţim cât de bine e dincoace de Carpaţi. Doamne-ajută ca tot aşa să aflăm şi dincolo de ei."

,,Am fost în anul 1907-1908 şi sper să continui a veni în această splendidă localitate plină de aer, de linişte şi de inspiraţie!”

 

Inutil de a mai continua! Pentru că însemnările despre natura şi aerul sănătos de pe Valea Tismanei sunt fără de sfârşit.

Să ne concentrăm atenţia acum, asupra fenomenelor carstice unice de aici, generatoare de oxigen şi bioxid de carbon, absolut pure, necombinate chimic cu nici o noxă poluantă, dăunătoare organismelor vii.

 

            FENOMENUL CARSTIC TISMANA

 

Fenomenul carstic unic de la Tismana este datorat procesului chimic care are loc deasupra pâraielor ţâşnite din peşterile de calcar, unde apa a fost amestecată în subteran sub forma unor ioni de calciu amestecaţi cu ioni ai carbonaţilor de hidrogen. Pe lângă aceştia, apa mai conţine şi alte ingrediente ale rocilor eruptive şi ale solului prin care trece: nisip, cenuşă calcaroasă, argilă, biomasă de adânc. Acestea nu intră în procesul chimic ci se vor depune pe fundul pârâului de suprafaţă, alături de produsul principal al reacţiei chimice carbonatul de calciu, care se depune la rândul lui, sub forma tufului calcaros numit popular la Tismana sigă iar de geologi, Travertin de Tismana.

Produsele secundare ale procesului chimic sunt bioxidul de carbon şi apa, componentă a pârâul propriu zis. Aceasta, duce mai departe ingredientele secundare sosite din peşteră, curăţind rapid izvorul carstic. 

Până aici, factorul fizico-chimic a fost bine studiat de cercetătorii din întreaga lume, care au dat şi ecuaţia echilibrului calco-carbonic inserată în imaginea de mai sus. Tuful sedimentar, travertinul, nu a fost semnalat de aceştia doar pe lângă izvoarele carstice ci şi pe lângă izvoarele ţâşnite din roci eruptive conţinând siliciu. Acestea, dau o cantitate enormă de sediment mai ales dacă izvorul subteran este de natură termală, în stare să dizolve rapid roca. Se formează la ieşire blocuri imense de travertin, nume dat de localitatea Travoli din Italia, unde travertinul a fost exploatat industrial pentru ornamentaţii ale faţadelor unor clădiri sau construcţia unor fântâni celebre precum fântâna Tivoli din Roma.

Pe lângă asemenea izvoare de ape termale s-au construit staţiuni şi sanatorii care atrag un imens număr de bolnavi datorită binefacerii izvorului termal in primul rând.

Spre deosebire de ce se întâmplă în lume, la Tismana nu izvorul în sine este tămăduitor (deşi, prin apa lui, poate ajuta şi acesta feluritelor boli!) ci produsele secundare generate de factorii chimici care produc travertinul de Tismana.

Acestea fiind bioxidul de carbon şi apa, s-ar putea trage concluzia că nu-i nimic fenomenal aici! Intervine însă la Tismana şi un a treilea factor esenţial: factorul biologic. Pe pâraiele carstice ale Văii Tismanei creşte o specie de muşchi de apă, mare devoratoare a dioxidului de carbon, eliberând în schimb oxigen! Alături de acest muşchi, insuficient cercetat de biologi, s-au adaptat o serie de plante semi-acvatice şi chiar microorganisme al căror efect se face simţit de la câţiva metri imediat.

Cât ai fi de obosit, intrând în perimetrul izvorului oboseala încetează brusc, inima revine la pulsul normal, respiraţia devine extrem de uşoară. Starea de bine şi de sănătate se înscrie pe o curbă mereu ascendentă, culminând cu o uşoară euforie care te duce instinctiv către izvor pentru a sorbi stropi de sănătate. Aplecându-te, simţi o boare de oxigen benefică mergând pe deasupra apei, paralel cu cursul de apă. Urmărind-o, observi direcţia ei înspre râul de confluenţă. Pentru că există practic, de regulă, mai multe pâraie gemene izvorând din versanţii calcaroşi ai unui râu aidoma celor de pe Valea Tismanei.

De pildă, astfel de pâraie pot fi observate şi în Munţii Cernei, în Parcul Natural Domogled-Valea Cernei, cu care oraşul Tismana nu numai că se învecinează dar are din el în proprietate câteva mii de hectare în partea de nord.

Toate aceste vârtejuri oxigenate de pe pâraie, alimentează în final întreaga vale a râului principal.  „Vine valea!” spun localnicii cu o urmă de mare mândrie şi nu este de mirare că în vremea lui Sfetea şi Coşbuc, Tismana a fost declarată localitate climaterică iar parcul Chihaia înscris la Paris printre parcurile naturale ale Europei de atunci. Tot atunci, în incinta mânăstirii a fost amenajat şi un sanatoriu.

Fenomenul carstic Tismana, pe care omul preistoric l-a simţit instinctiv pentru a instala în apropiere aşezări permanente, nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Parcul Chihaia a fost distrus iar pârâul Furniei a secat natural. Fără voia lor, măicuţele de la Mănăstirea Tismana s-au trezit şi ele cu izvorul dătător de viaţă al peşterii mănăstirii secat. Când  s-a săpat galeria centralei subterane a Complexului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana, izvorul peşterii mănăstirii a găsit o breşă, şi-a deviat cursul subteran şi a încetat a mai înconjura mănăstirea cu aer oxigenat. Cele trei izvoare trebuie refăcute cu toate că flora din jurul pâraielor secate a migrat spre râul de confluenţă, contribuind  în continuare la oxigenarea văii! Un Proiect de Hotărâre înaintat de mine în Consiliul Local Tismana, a fost respins de către … un inginer silvic şi alţi consilieri care au invocat proprietatea privată din jurul pâraielor de pe Valea Tismanei.

Dar prin acest articol şi prin altele care vor urma, voi milita cu ajutorul Fundaţiei Tismana, pentru reabilitarea mediului natural de pe Valea Tismanei. Frica de moarte instalată în capul politicienilor, faţă de pericolul încălzirii globale, îmi va fi de ajutor!   

 

            FENOMENUL CARSTIC TISMANA POATE FI EXTINS!

 

Prima tentativă de a crea o mini atmosferă alături de biroul de lucru, aparţine regretatului preşedinte al cooperativei „Arta Casnică Tismana”, Traian Burtea în anii 1970. Cooperativa captând pentru nevoile proprii izvorul carstic Chihaia, d-l Traian Burtea s-a gândit să amenajeze o fântână arteziană în faţa imobilului. Intuind că apa captată a Chihaiei conţine aceleaşi substanţe şi prin aducţiune, el a adus blocuri de sigă de la izvorul de pe Valea Tismanei şi, foarte important, a ales acele blocuri de travertin care conţineau muşchi. Ca un miracol, totul a funcţionat perfect. Muşchiul s-a regenerat rapid, plantele semi acvatice au apărut ca din senin iar in jurul fântânii arteziene oxigenul se simţea, mai ales dacă ai fi fost un om avizat  asupra fenomenului ca acum.

Din păcate, pe atunci meşterii artizani se sesizau doar de ţesătoarele care se aciuiau prin preajma fântânii arteziene, în căutare de loc răcoros. Debitul a fost redus şi cum iarna se mai crea şi polei în jur, apa a fost închisă.

La Târgu Jiu, apa potabilă era adusă, nu cu mult timp în urmă, de la izvoarele carstice de la Runcu. Pe pereţii interiori ai fântânilor arteziene din oraş se dezvolta natural o generaţie nouă de muşchi iar în bazin se observau straturi subţiri de …travertin. Dar spiritul gospodăresc a fost mai puternic decât grija pentru un mediu imitând pe cel natural: fântânile erau, şi sunt şi azi, curăţate periodic.  Dacă s-ar gândi amenajarea unor fântâni care imită fenomenul carstic natural de la Tismana, aidoma italienilor care imită fenomenul de rocă Travoli prin celebra fântână din Roma, târgujienii ar avea numai de câştigat.

Şi totuşi, grija pentru un ambient imitând mediul natural, începe a se impune şi prin considerente de ordin „estetic” sau arhitectural. Noua construcţie a BCR Târgu Jiu are în interior la parter, sub scara centrală, o frumoasă fântână arteziană, cu interiorul bazinului ornamentat cu travertin de… Tismana. Alături sunt ghişeele pentru clienţii băncii!

Am putea merge mai departe. Au apărut în ultimul timp fântâni artificiale şi în curţile unor vile sau chiar mini fântâni artificiale de apartament. Dacă proprietarii ar adăuga în apa reciclată şi agitată artificial, praf de calcar iar pereţii interiori ai bazinului s-ar căptuşi cu muşchi, este posibil ca fenomenul de degajare a oxigenului să aibă loc aidoma fenomenului carstic natural de la Tismana. Iar apa micilor lor fântâni arteziene să nu mai miroase a ou clocit!

Este o idee de luat în seamă nu numai pentru crearea unui mediu cu aer curat dar şi pentru dezvoltarea unei noi industrii: aceea a fântânilor artificiale ecologice generatoare de bio oxigen.

În atmosfera mereu mai poluată a planetei, nici o idee nu trebuie neglijată!

Iar protecţia mediului trebuie să devină una din preocupările permanente ale oamenilor, indiferent de statutul lor social.

 

 

 

Crearea unui izvor artificial în Peştera Păstrăvăriei care ar recircula apa

în albia secată a pârâului Furnia, ar reface mediul deteriorat astăzi fără milă de om

 

  

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

  

---

[1] Nicolae Densuşianu – Dacia preistorică, Bucureşti, Editura „Arhetip”, 2002, pagina 188

[2] Din latinescul FURNUS = cuptor

[3] Stefan Ieromonahul – Nicodim Sânţitul, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1883, paginile 44-45

[4] Vezi „Vila Sfetea” http://topesti.trei.ro/opinii/istorie/vila-sfetea.htm

CASTANUL COMESTIBIL

 

 

CASTANUL COMESTIBIL

Castanea sativa

 

Dicţionarul botanic explică sec : castanul - arbore care atinge până    la   25-30    m   înălţime   şi   diametre   foarte   mari;   tulpina dreaptă, cilindrică, ramificaţie bogată, dând   o    coroană    deasă, întinsă lateral; scoarţa: cenuşie-verzuie   cu  pete   albicioase; frunzele-dinţate   pe margine; fructul este de culoare brun închis.

Iată un arbore - spun însă încântaţi locuitorii Tismanei - de la care se foloseşte totul în afară de rădăcină. Fructele sunt excelente ca aliment, frunzele  constituie materie  primă pentru  un ceai medicinal, iar din tulpină se  pot face  scânduri de  bună calitate, folosite nu numai la mobilă, ci chiar în execuţia pretenţioasă a putinilor şi butoaielor.

            Originea mediteraneană a castanului ne face să ne întrebăm: cum a fost  posibilă acomodarea  pe meleagurile  Tismanei a  acestui arbore atât de util?  Climatul submediteranean, mai  ales al platformei Gornoviţa, răspunde în bună  măsură întrebării.  Castanul,  moşmonul,  genţiana,  untul  pământului, liliacul, nucul cresc în  mod natural aici fără intervenţia omului.

Dar despre castanul comestibil de aici s-a scris destul încât să facă el însuşi obiectul unei monografii. V.A. Ionescu în 1929 consideră prezenţa castanului brun la  o continuitate din terţiar până în zilele noastre. Alţi istorici pretind că ar fi dovezi că el a fost plantat aici de coloniştii romani în epoca de colonizare a Daciei.

Însă buletinul de călătorie al patriarhului Macarie de Antiohia, care vizitează  mănăstirea Tismana în zilele lui Matei Basarab, spune clar: "Sfântul Nicodim  sădi pe  dealurile din jur vii şi păduri de castani care se văd până astăzi". Însoţitorul  patriarhului, arhidiaconul Paul  de Alep, mai aminteşte de Nicodim,  ctitorul mănăstirii  Tismana, precizând  că după construirea primei bisericuţe  "şi  butoiul (este  vorba de un butoi uriaş, de 36000 ocale n.n.) l-a  construit el însuşi, acest sfânt, cu propria mână, din lemnul ce se numeşte Tisă"

În buletinul Societăţii regale române de geografie, profesorul Ion Conea ţine să ne mai dea amănunte. Iată ce scrie el in 1931:

"Amarnic om al lui Dumnezeu , sfântul Nicodim: cu propria mână a ajutat la  zidirea mănăstirii; cu  propria lui  mână a construit butoiul cel urias; cu mâna  lui, apoi, a plantat  viile şi castanii din jurul mănăstirii; şi iarăşi cu mâna  lui proprie  a scris  aceea frumoasă  evanghelie care se păstrează pănă astăzi"

Iată, aşadar  explicaţia faptului  că în  pădurile de  castani de  pe dealurile  Eroni şi  Pocruia există  şi exemplare  de dimensiuni foarte mari, plantate  probabil în  vremea lui  Nicodim (secolul  al XIV-lea)  sau imediat după  aceea. Trei  exemplare din acestea se află în dealul Nereaz, la intrarea în  satul Gornoviţa.  Ele sunt  declarate "Monument al naturii" şi măsoară pe circumferinţă  8,12 m, 6,28 m şi 5,77 m. Alte câteva exemplare, la fel de mari se  află în  pădurea de  castani Eroni, iar unul a cărui circumferinţă depăşea 10  m s-a  prăbuşit, putred,  în 1985,  după o  existenţă de  circa 600  ani.

Pădurea  de castani  Eroni, cea mai compactă şi densă, se întinde astăzi pe o suprafaţă  de circa  40 ha  şi dă o productie de 30-65 tone castane pe an. In schimb,  pădurea de  castani din  dealul Pocruia, a  cărei suprafaţă  este  de circa  35 ha, este  mai dispersată asigurând o producţie mai slabă :16-30 tone castane anual. Această pădure urmează a fi retrocedată vechilor proprietari. Din acest motiv, din păcate, pădurarii au făcut tăieri masive în ultimii doi ani.

În jurul acestor păduri, aparţinând momentan Ocolului silvic Tismana, există  şi numeroase  mici plantaţii  particulare, bine  îngrijite şi a căror producţie  este recuperată  integral, astfel că  acestea deşi cu suprafaţă mai mică, dau circa 60 tone castane pe an.

Fructele  de castan  conţin substanţe  proteice, amidon şi ulei gras, constituind  un bun  aliment cu  gust foarte  plăcut. Ele se  consumă  coapte, fierte sau sub formă de piure în diverse combinaţii cu produse de cofetărie.

Specie adusă  de Nicodim  de pe  muntele  Athos  din  Grecia, castanul comestibil,  datorită multiplelor  lui întrebuinţări, se găseşte răspândit şi în alte zone ale ţării.

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol apărut Almanahul şi ziarul „Gorjeanul”

 

COMPLETĂRI[1]

Castanea sativa

 

Castanele au un conţinut ridicat de carbohidraţi amidon şi sucroză. Conţinutul ridicat de zahăr, împreună cu conţinutul ridicat de apă din fructe proaspete le face perisabile. Conţinutul ridicat de carbohidraţi distinge castanul de multe alte fructe cu coajă lemnoasă, care în principal conţin grăsimi. Porţiunea de proteine este slabă în prolamină şi glutenină, făina de castane fiind, prin urmare, prelucrabilă doar prin în amestec cu alte făini. Conţinutul este un bun pentru om, aminoacizii esenţiali fiind mare. Conţinutul de proteine este mai mare decât cel din cartofi, dar mai mic decât în cereale . Conţinutul de grăsime este scăzut, dar are un conţinut ridicat de linoleic şi acid linolenic (550-718 mg de acid linoleic şi acid linolenic 78-92 miligrame la 100 de grame de greutate în stare proaspătă). Conţinutul de potasiu este ridicat, conţinutul de sodiu este foarte scăzută (9 miligrame 100 de grame. greutate proaspătă). La vitamine sunt doar două vitamine din grupul B, în cantităţi mai mari disponibile: riboflavina (B2) şi acidul nicotinic . (B3), care sunt, de asemenea, stabili termic.

 

Flori Ecologie

Florile de castan apar relativ târziu, în iunie, după apariţia frunzelor. Florile de sex masculin sunt deschise până la şapte sau zece zile înainte de cele de sex feminin, în funcţie de soi. Un copac produce aproximativ o lună polen.

Tipul de polenizare este controversat în literatura de specialitate. Unii autori spun că la castanul dulce vântul polenizează, alţii numai insectele, alţii sunt de acord cu ambele tipuri de polenizare. Formarea de nectar, a polenului lipicios, rigid, dar cu stamine moi şi miros puternic al mâţişorilor corespunde unei adaptări la polenizarea prin insecte. Pe lângă albine, 134 de specii de insecte din şase ordine , în principal, gândaci, se observă prin castani. Cu toate acestea, insectele vizitează aproape exclusiv flori de sex masculin. Polenizarea prin vânt poate avea loc pe distanţe de 20 şi chiar 100 km. Cu toate acestea, densitatea de polen este simţită doar în 20 până la 30 metri.

Potrivit M. Conedera polenizarea castanului dulce este într-o etapă de tranziţie de la insecte la polenizarea prin vânt. La insecte polenizarea se face, prin urmare, mai ales pe vreme umedă, polenul fiind atunci mai lipicios.

Castanul dulce este auto-incompatibil , singur nu se poate poleniza, e necesară polenizarea încrucişată. Cu toate acestea, multe soiuri cultivate, sunt sterile masculin, ele nu formează polen funcţional. În acest caz, alte soiuri trebuie să fie plantate în plantaţii prin sondaj periodic.

 

Conservarea

Castane proaspete sunt perisabile şi trebuie să fie pregătite pentru depozitare. Tradiţional, astăzi se depozitează mai frecvent în Turcia prin metoda "Ricciaia", în care castanele sunt stratificate în cupe de fructe, în grămezi, apoi lăsate să fermenteze ca să fie păstrate timp de mai multe luni. Industrial, pe scară largă se foloseşte hidroterapia: fructele sunt lăsate mai multe zile în apă rece, fermentarea acidului lactic ducând la conservarea castanelor, fiind apoi uscate. Alte metode de conservare sunt uscarea, depozitarea la rece, fumigaţie cu bromură de metil , depozitare sub o atmosferă de dioxid de carbon şi congelare.

 

Utilizare

Castanele au o gamă largă de utilizare. Se prepară produse semi-finite prin decojirea castanelor, sau se face pireu de castane înainte de a ajunge la consumator. Gama de produse finite este mult mai mare: întregi decojite, sunt utilizate în principal în Franţa pentru gătit în casă. Se servesc de multe ori ca o garnitură. Castanele pot fi, de asemenea, ambalate în vid în apă, uscate, congelate sau în sirop de zahăr. Se iau castane mari (55-65 bucăţi pe kg) ce vor fi cristalizate, şi se gătesc lent în sirop de zahăr. Ele servesc ca bază pentru producerea de castane glazurate. Alte produse sunt castanele în alcool, piureul de castane , făină şi fulgi. Faina se face din castane uscate şi curăţate. În trecut a fost o metodă foarte frecventă şi în multe domenii, un aliment de bază. Astăzi se prepară gnocchi, pastă, pâine, mamaligă prelucrate ca produse de patiserie. Fulgii sunt utilizaţi cu cereale pentru micul dejun. În Franţa şi Italia, se face lichior de castane, în Corsica se face şi bere.

Castanele fără gluten pot fi înlocuitor de cereale. Castanele sunt fierte sau prăjite ca garnitură sau ca un ingredient de salată. Se serveşte cu carne de pui, curcan, carne de porc, gâscă şi iepure, garnitura fiind folosită pentru umplutură. Din castane se fac şi bomboane, spume, sufleuri, cremă şi îngheţată. Deserturi: pâine castan, clătite, budincă şi castane fierte în apă. Utilizate pe scară largă sunt castanele coapte, care sunt vândute prin pieţe sau pe drumuri.

Castane au un gust delicat dulce, ca gustul de nucă dar uşor făinos.

Mierea de castan este galbenă sau chiar închisă şi bine aromată. În pădurile de castan se găseşte o mare varietate de ciuperci ce pot fi recoltate, reprezentând un venit suplimentar pentru deţinătorii de păduri de castan. Frunzele sunt utilizate într-o mică măsură pentru producerea de loţiuni după ras şi de vopsire a ţesăturilor

Frunzele căzute pot fi folosite prin împrăştiere atât ca îngrăşământ cât şi aşternut în grajduri. Frunzele sunt de asemenea folosite în medicina populară pentru tuse, pentru a trata rănile şi diareea.

 

Tismana, 16 oct.2014

„Prin vremuri de război” , cu pref. si ad. de N. N. Tomoniu

 

Fraţii Coman, Ion şi Gheorghiţă Aurariu:

Coman căzut în luptă, Ion şi Gheorghiţă (medic) supravieţuitori

 

 

Din memorialul

Ion Aurariu – „Prin vremuri de război”

- cu prefaţă şi adăugiri de Nicolae N. Tomoniu -

 

 

Prezentarea cărţii după tipărire

 

 

Prima carte dintr-un proiect al Editurii „Sămănătorul Tismana”: „ROMÂNIA 1916-1918”

 

Glorie soldaţilor, gradaţilor şi ofiţerilor  Tismanei participanţi la Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918 ! Recunoştinţă eroilor!

 

Iată că, după inserarea succintă în „Monografia oraşului Tismana” a combatanţilor supravieţuitori şi a listei eroilor primului război mondial, începem o detaliere a evenimentelor de atunci care au lăsat Tismana plângând după cei căzuţi în luptă. Soţi, prieteni, intelectuali, funcţionari publici, comercianţi, plugari, ungureni, ţigani dar şi floarea tinerimii satului chemată să-şi dea viaţa pentru ca cei rămaşi acasă să trăiască liberi într-o ţară respectată în lume.

Pomelnicele bisericilor din toate satele Tismanei sunt pline de foştii combatanţi din Regimentul 18 Gorj, care au lăsat jertfa de sânge de-a lungul sutelor de kilometri de bătălii sângeroase de la Defileul Jiului şi până în îndepărtata Moldovă la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Am relatat în revista „Sămănătorul” despre faptele de vitejie ale căpitanului Ion Neferescu şi  sergentului Ghiţă Barbu Bărbulescu, am amintit în monografie locotenenţii Matică Şerbu, Coman Aurariu – Vânăta; tismănenii Călin I Văcariu, Leonte Cernăianu, Mihai Puiu; Nicu Cazacu şi Mişu Buzner din Mahala, ungureanul Vasile Galeţescu dar şi de Mitică Butiuc care deşi cu o deficienţă fizică ce nu-l făcea apt pentru participarea la război, a cerut să fie înrolat voluntar pierzându-şi viaţa.

Astăzi avem în noua carte „Prin vremuri de război” tipărită la editura noastră, un memorial de război al lui Ion Aurariu care ne aduce amănunte cutremurătoare din aceea conflagraţie mondială ce a umplut cimitirele Tismanei de eroi.

Aducem în carte mulţumiri pentru materialul documentar pus la dispoziţie, de nepoţii înv. I. Aurariu, dr. Mariana Gherghinescu-Arjoca şi ing. Marian Arjoca invitănd pe toţi cei care posedă documente asemănătoare să ne contacteze. Pentru că anul viitor, în luna august 2016 se vor împlini exact 100 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire a Neamului iar dacă azi avem, cât de cât, o Românie „dodoloaţă” aceasta se datorează celor amintiţi mai sus dar şi altora încă neidentificaţi mai ales prin alte sate ale oraşului Tismana.

Amintim că s-a înfiinţat website-ul  Fundaţiei Europeana http://www.europeana1914-1918.eu/  care ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele şi materialul documentar istoric despre Primul Război Mondial şi contribuiţi cu propria voastră povestire de familie”.

Cartea lui Ion Aurariu - „Prin vremuri de război” îşi aduce o contribuţie valoroasă la acest îndemn. Pe lângă extraordinarul memorial al autorului, veţi găsi şi adăugirile directorului editurii Nicu N. Tomoniu constând într-o cronologie de război 1916-1918, documentarul absolut inedit "Zona Tismana în primul război mondial", dar şi alte documentare, în premieră absolută,  cu caracter istoric: "Situaţia tactică pe linia Cerna – Jiu după  oprirea ofensivei armatei române în Transilvania." , "Ofensiva armatei a 9 germane" , „Descrierea luptelor din Munţii Vâlcan în memoriile lui Erich von Fakenhayn.” 

Documentarele sunt ilustrate cu trei hărţi tactice, din care, publicată prima dată, o reconstituire a „Drumului strategic 1916” Tismana - Pasul Scocu dintre Cerna şi Jiul de Vest, cu toate detaliile: râuri, creste, poteci, amplasamentele Reg. 57 inf., condus de cpt. Cornicioiu, Reg. 5 art. al mr. Paşalega, Reg. 31 inf. al mr. Nicoleanu, formaţiunile de luptă ale lt. Col. Dejoianu şi mr. Dumitrescu ce băteau cu tunurile din Frânceşti-Peştişani în dealurile Dobriţei unde se infiltraseră nemţii.

Reconstituirea hărţii  „Drumul strategic 1916” Tismana - Pasul Scocul Jiului va fi eliberată curând sub licenţa  Creative Commons Atribuire 2.0 Generică. Sunteţi liber: să partajaţi cu alţii – aveţi dreptul de a copia, distribui şi transmite imaginea,  să adaptaţi – aveţi dreptul de a adapta imaginea   în următoarele condiţii:  atribuind – Trebuie să atribuiţi opera specificând autorul sau licenţiatorul (dar sub nicio formă care ar sugera faptul că dvs. sunteţi autorul imaginii).

Cartea mai aminteşte că pe lângă cartea lui Erich von Falkenhayn, „Campania Armatei a 9-a împotriva românilor şi a ruşilor” mulţi din generalii germani şi-au scris memoriile din campaniile lor din România: generalul Curt von Morgen, generalul Ernst Kabisch, dar şi generalul Konrad Krafft von Dellmensingen din trupele speciale ale vânătorilor alpini din care făcea parte un tânăr locotenent menit unui destin glorios şi tragic deopotrivă: Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, supranumit „Vulpea deşertului” în războiul lui Hitler.

Din însemnările lor ne dăm seama că românii erau bine instalaţi pe crestele munţilor încă de la începutul primelor lupte iar în luptele corp la corp şi în acţiuni de mici unităţi, ca cele de tip comando, erau neîntrecuţi. De pildă, compania lui Rommel se întâlneşte cu câţiva soldaţi rătăciţi dintr-o unitate bavareză: „Din povestirile lor reiese că au trăit momente cumplite în timpul luptelor desfăşurate în ceaţa munţilor. Majoritatea camarazilor lor a fost măcelărită de români în lupte corp la corp. Zile în şir supravieţuitorii, puţini la număr, au rătăcit rupţi de foame prin păduri până au reuşit să treacă de partea cealaltă a versantului. Despre români spun că sunt inamici sălbatici şi foarte periculoşi”.

Supravieţuitorii pe care îi întâlnise Rommel făceau parte din trupele generalului Kneussl – cuceritorul cetăţii Przemysl în 1915 – care eşuase în încercarea lui de a cuceri pasul Vulcan, înregistrând pierderi grele. Rommel avea să afle pe pielea lui, în lupta de la Coşna, vitejia soldatului român, fiind rănit la braţ, cum va avea să simtă baioneta românească tot acolo şi comandantul de pluton din Regimentul 18 infanterie de rezervă – Rudolf Hess –, adjunctul de mai târziu al lui Hitler.

 

Notă. Cartea se poate citi începând cu 1 iulie 2015 la Biblioteca „George Coşbuc” a oraşului Tismana. Ca de obicei, un stoc limitat se află la vânzare la Grupul de Artă Plastică de la Tismana condus de Gabi Tâlvescu (Văcaru) pe care o găsiţi şi la salonul său de coafură.

 

Nicolae N. Tomoniu - Prefaţă

 

            Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere  în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.

  Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului”? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .

Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!

În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.

 Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple:  un  manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.

Datorăm acest memorial[1] al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte  învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.

Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la ţară, el declară:

„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”

Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă!  Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.

Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază acolo.

Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi  până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de armata rusă? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă?

Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe nişte cirezi? Într-o lume unde criteriile etnice  creează superiorităţi cum poţi gândi la o stabilitate pe termen lung?

Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.

Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor!

Germania a sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.

Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă mereu amânată şi ea.

Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor.[2]

Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele adolescentine  şi în consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.

Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele combatante.

Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e.  Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.

 

Foto: Familia Elena şi Gheorghe Arjoca cu copiii

 

În semn de preţuire pentru păstrarea patrimoniului documentar al lui Ion Aurariu

 

Îmi exprim toată lauda şi admiraţia urmaşilor învăţătorului Ion Aurariu: fiicei sale Elena Aurariu (căsăt. cu Gheorghe Arjoca), fiilor lor, Mariana Gherghinescu-Arjoca şi Marian Arjoca, nepoţi ai lui Ion Aurariu, care au ştiut să-i păstreze cu sfinţenie patrimoniul lui  documentar timp de un secol.

 Iată, anul viitor, la 1 septembrie 2016 se vor împlini exact 100 de ani de la prima zi de cazarmă a proaspătului absolvent de şcoală normală Ion Aurariu. În vremuri de pace, aceea zi ar fi trebuit să fie prima lui zi ca învăţător nu primul lui pas spre un război sângeros, într-o Românie care a fost de-a lungul celor două conflagraţii mondiale în război cu toate naţiunile mari de pe glob numai ca să-şi păstreze identitatea sa latină într-un teritoriu balcanic, răvăşit mai întâi de migratori timp de câteva secole, apoi de mari imperii în foamea lor de cucerire de noi teritorii.

 Aşa cum ostaşii României au luptat pentru independenţă şi pace, tot aşa au păstrat de pericole copii şi nepoţii lui Ion Aurariu comoara lor de istorie, care să fie pentru viitorime drept pildă de morală şi de învăţătură. De la expulzarea regelui din ţară şi până la răsturnarea regimului comunist, a păstra documentele pe care Editura Semănătorul Tismana începe să le scoată acum la lumină ar fi putut însemna privarea de libertate a deţinătorilor.

Odată distrusă Cortina de Fier, odată întraţi în Uniunea Europeană şi reprimiţi rândul ţărilor civilizate, căutăm aceste mărturii ascunse, prin lăzile de campanie de prin poduri, dovezi certe că nu ne deosebim cu nimic de cei cărora le-am fost fie aliaţi, fie inamici!

Cât de importante sunt documentele pe care le-au ascuns cu atâta grijă urmaşii familiei lui Ion şi Olimpia Aurariu putem să ne dăm seama prin faptul că pe un proiect cofinanţat de Uniunea Europeană, s-a înfiinţat website-ul  Fundaţiei Europeana:

 http://www.europeana1914-1918.eu/

Europeana 1914-1918 ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele și materialul documentar istoric despre Primul Război Mondial şi contribuiţi cu propria voastră povestire de familie. Europeana 1914-1918 pune la dispoziţie resurse documentare provenind de la biblioteci şi arhive din întreaga lume alături de obiecte şi amintiri personale de familie din Europa.”

Ca director al Editurii Semănătorul, scoatem prezenta carte în regia proprie a urmaşilor lui Ion Aurariu şi parafrazez Europeana 1914-1918 :

 

Descoperiţi.

Învăţaţi.

Cercetaţi.

 Utilizaţi.

 Împărtăşiţi şi celorlalţi.

 

Nicolae N. Tomoniu

Director al Editurii Semănătorul Tismana

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru publicaţiile „Sămănătorul”

 

---

[1] Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, care consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva.

[2] Agravarea situaţiei pe frontul din Transilvania a făcut ca la 20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise în Carpaţi. În 1918, Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii d-ta că, dacă continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva gen E. von Falkenhayn în munţi. „Aţi fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen