Heracles sau Iovan Iorgovan? (6)

 

 La izvoarele fostului Oceanos Potamos!

 

 

Heracles sau Iovan Iorgovan?

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” - Note de călătorie (6)

 

 

Furgoneta Toyota a comandorului porni dar conversaţia dintre noi se lăsa aşteptată. Ne rumegam fiecare gândurile în tăcere şi aş fi putut pune pariu că în capul comandoului, cei şase sute de mii de ani trecuţi de la spargerea Munţilor Riphaei, i se răsuceau ameţitor în cap. Încercam să ghicesc ce întrebări ar putea pune. Existau oameni atunci? Asta nu, ştie că existau! Separarea Munţilor Riphaei în două lanţuri muntoase, Munţii Carpaţi şi Munţii Balcanici? O poate bănui. Cum s-au format Cazanele? Nu! Şi asta o ştie, e la curent cu marile schimbări geofizice din timpul glaciaţiunilor. Nehotărându-mă cum să încep, m-am lăsat de furat de peisajul calcaros al Munţilor Cernei. Cercetam cu privirea columnele de calcare ce străjuiau Cerna şi gândul îmi sărea pe nevrute la Columnele lui Hercule.

Adevărul este că zona aceea a Cazanelor mă înfiorează şi acum la fel cum m-a înfiorat şi când am coborât cu vaporul Isaccea, prin anii 1965, de la Moldova Veche la Orşova. Barajul Porţilor de Fier era încă pe hârtie, Ceauşescu şi Tito aruncaseră prima piatră a viitorului baraj abia de un an. Spre deosebire de acele timpuri când mi-era pur şi simplu teamă instinctiv de acel peisaj sălbatec, priveam aceea încleştare dintre munţi şi ape făcând analogii cu tot ceea ce citisem de atunci şi până acum în noul mileniu.  Privind imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul său? . 

Comandorul care scăpase de serpentine intrând într-o zonă deschisă, răbufni brusc aşa cum are obiceiul când soluţiile proprii îi sunt epuizate:

- La dracu bătrâne! Herakles acesta şi cu Iovan Iorgovan al domnului Giurgincă seamănă cu perpetua enigmă, ce-a fost întâi, oul sau găina? Mă tot gândesc care să fi fost primul…

- Mă uimeşti amirale! Nu credeam c-ai să ajungi atât de repede la miezul problemei. Într-adevăr n-avem răspunsul la întrebarea dacă Iovan Iorgovan al nostru a stat la baza legendelor legate de cel mai proeminent erou al mitologiei greceşti, Herakles - numit de latini Hercules - sau Iovan Iorgovan este o adaptare autohtonă a lui Herakles - Hercules.

- Dacă ne-am lua după „muncile” fiecăruia înainte de a deveni erou, Iorgovan ar trebui să fie primul. El a „tăiat” o groază de stânci cu paloşul său fermecat. La Tismana există două „pietre tăiate” de Iorgovan. Domnul Giurgincă ne-a spus că şi pe-aici ar fi o mulţime. M-am tot gândit de la Mehadia şi până aici, nu cumva tăiatul acesta al stâncilor se datorează faptului că ruptura de la Cazane a fost artificială, adică a fost provocată de om?

- E o idee care s-a mai vehiculat dar nu stă în picioare datorită faptului că ar însemna că Iorgovan ar fi fost contemporan cu timpurile când s-a produs ruptura Munţilor Riphaei, adică el ar fi trăit prin anii … 600 000 î.e.n.! Pentru că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a acestui areal geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea trei izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei  împreună cu izvorul din Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice. Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit Danubius. De partea cealaltă, pe versantul estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea izvor, izvorul estic numit Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina la Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea î.e.n., aminteşte în al său  „Periplus” că şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar cu deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele ascunse sub suprafaţa apei.

- Formidabil! Înseamnă că atunci când s-au unit Danubius cu Istros, fluviul Danubius care se scurgea către Golubaţ sau către Moldova Veche dacă vrei, a luat-o înapoi!

- Evident! Dacă priveşti stâncile din apropierea Mânăstirii Mraconia îţi dai seama că atunci când erau unite sub numele Columnele lui Hercule, Danubius ar fi fost cu 600 de metri mai sus. Atât erau pereţii de înalţi! Porţile de Fier superioare se întindeau ca şi azi de la Mraconia până la Golubaţ. Înainte de a se construi hidrocentrala de lângă Turnu Severin, cea mai îngustă porţiune dintre pereţii stâncoşi era de 113 m şi deşi adâncimea fluviului era de 60 de metri, datorită numeroaselor stânci, canalul navigabil nu avea mai mult de 4 metri!

- Fantastic! Chiar şi 300 de metri să fi fost diferenţa de nivel dintre Danubius şi Istru şi apa ar fi luat-o de-a-ndoaselea!

- Păi chiar o luase! Unele teorii spun că Danubius curgea prin Serbia apoi se scurgea prin valea Timocului de astăzi în Istru, pe lângă Calafat!

- Dar Okeanos sau Oceanos Potamos cum ziseşi? Astăzi de la Tabula Traiana până la Statuia lui Decebal e destul de larg. Se poate numi Oceanos Potamos. Dar pe-atunci? Era cam strâmt pentru un „ocean”!

- Okeanos nici nu desemna un ocean anume. În vremurile lui Herakles grecii nu socoteau pământul rotund ca o sferă ci ca o … farfurie.  Pământul cunoscut de ei era considerat fundul farfuriei iar pe marginea farfuriei se întindea de jur-împrejur fluviul Okeanos.  Grecii constataseră că in jurul lor se afla numai apă. La sud, est şi vest erau apele numite astăzi Mediterana iar la nord, erau Okeanos Potamos – Istrul şi Danubius.  Marea Baltică era departe de lumea cunoscută a grecilor, ştiri despre ea apar abia prin secolul V.

- Clarifică acum alt mister. Vorbeşti de Columnele lui Hercule de la Istru, adică de Cazanele Dunării. Ori eu când am trecut cu bricul Mircea prin strâmtoarea Gibraltar, unii spuneau ca acolo ar fi fost Coloanele lui Hercule.

- Numai după unele ipoteze! În fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât şi în alte mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La Gibraltar, Heracles al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a uni Mediterana cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul pentru a uni Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi unit Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules ar fi îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare care împiedica balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci care afirmă că stâlpii lui Hercules se pot identifica cu stâncile de pe insula nordică Helgoland. Nimic nu e sigur însă. Chiar şi Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fi acolo stâlpii lui Hercules”.

- Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin mitul lor doar se consemna pentru istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul  unei acţiuni antropice dar se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini. In asemenea ipoteze este clar că nu mai putem vorbi cine-a fost primul, Heracles sau Iovan Iorgovan.

- Exact bătrâne lup de mare! Problema revine la a ierarhiza fenomenele pentru a identifica dacă oul a fost înaintea găinii sau invers, găina a făcut oul.

- Pe toţi dracii dacă treaba n-a stat aşa: Marea Panonică a spart la munţii la Cazane, scurgându-se prin Istru în Pontul Euxin sau cum îi zicem astăzi, Marea Neagră. Care la rândul ei umflându-se, a spart uscatul la Bosfor urmând ca Mediterana să-şi ameninţe malurile. Rezultatul a fost spargerea malurilor de la Gibraltar. OK?

- OK! Când platforma continentală se ridică unde-ai vrea să se scurgă râurile şi mările interioare decât în ocean? Mergi mai departe cu logica… Umflarea Mării Negre a dus la…

- Potopul lui Noe! Se ştie asta, unde vrei s-ajungi?

- La „Împăratul romanilor” comandorule! Tot vorbind de ape mi s-a făcut dor de-o bere.

- Şi mie de-un păstrăv!

 

Hotelul „Împăratul romanilor” din Herculane îmi părea o  bijuterie pe lângă dărăpănatele clădiri din jur. Vestita staţiune Herculane, altădată faima împăratului Austriei care considera în anul 1852 Băile - Herculane ca fiind «ceea mai frumoasă staţiune de pe continent», după căderea regimului comunist, deveni un morman de ruine. Roteşti ochii de jur împrejur şi edificiile din staţiune, care până mai ieri purtau amprenta unui baroc austriac impresionant, simţi că mai au puţin şi se vor nărui. Pereţi crăpaţi, geamuri lipsă, ornamente şi sculpturi ciuntite, mucegai şi şoareci, acoperişuri prin care apa se scurge în voie dau staţiunii o imagine de apocalipsă. Cine şi-ar fi închipuit că o parte din istoria modernă şi contemporană a Băilor Herculane, începută după Pacea de la Passarovitz din 1718, va sfârşi ca grămadă de moloz?  Prin anii 1736, grănicerii bănăţeni în cadrul imperiului austriac au început reconstrucţia staţiunii: clădiri noi, modernizarea «băilor» şi a căilor de acces, amenajarea parcurilor de promenadă.

Nu-i vorbă, şacalii postrevoluţionari abia aşteaptă să cumpere un hotel la preţul unui grajd şi o parte din dărăpănări au şi fost cumpărate.  Dar vor şti aceşti îmbogăţiţi de peste noapte să redea staţiunii Herculane faima de altădată la nivelul lor de (in)cultură?

Intrăm la grădina de vară şi scepticismul meu se amplifică. Chioşcuri din lemn pe post de „separeuri” în aer liber, sunt cocoţate pe unde nici nu te-ai gândi. Accesul la ele prin scări întortocheate străjuite de mini-stâlpi de iluminat nu este prea greu. Coborârea va fi o problemă în caz de… abuz dar mă dumiresc repede că nu e cazul privind lista de preţuri. În aşteptarea păstrăvului cu mămăligă devenit brusc şalău la grătar, asortat cu mujdei de usturoi şi nişte condimente exotice pe care ni le recomandase ospătarul dar de care n-a auzit nici dracu, mă uit împrejur. Într-un chioşc nişte copii se ţuţuie la un pas de un lac artificial aflat pe pantă cu cinci metri mai jos. Un car nou, care tras de boi n-ar putea duce nici măcar un sac, străluceşte într-un strat gros de lac negru. Bine că nu le-a dat prin minte să-l mânjească „original”, adică cu niscaiva baligă! O roabă stă pe-o rână în pantă. Mă uit în zadar după lopeţi.

 

Să tot fi fost vreo oră de când tot aşteptând şalăul la grătar îmi rotesc privirea de jur împrejur. Nici n-aveam altceva de făcut, comandorul mă lăsase singur şi plecase „să caşte puţin gura” prin oraş. Eu am rămas să privesc natura. La Herculane, văzut din vale, pinul negru înţeapă cerul pe creste. Pe pante, o floră pestriţă. În afară de zonele compacte de pin, rareori găseşti continuitate de parcă s-au adunat aici toate speciile de floră din România. Adevărul este pe aproape, se zice că în Parcul Natural Domogled - Valea Cernei găseşti o treime din speciile de floră şi faună existente în ţară. O adevărată comoară dacă atacul asupra ei n-ar începe de pe fundul văii Cernei. De aici, se ridică imense coloane de fum de la grătarele improvizate ale turiştilor şi de la „focurile de tabără” ale unor iresponsabili. Ce se întâmplă astăzi pe Valea Cernei este de neacceptat pentru orice om de bun simţ care ţine la patrimoniul nostru natural.

Există strategii guvernamentale privind mediul în care trăim, zonele naturale protejate sunt identificate şi se gândeşte custodia lor pentru o mai bună conservare, se întocmesc proiecte de limitare a ariei de răspândire a gunoaielor menajere şi cu toate acestea rezultate bune nu se văd. Ne distrugem mediul natural într-un ritm de zece ori mai mare ca pe vremea lui Ceauşescu. Pionerii şi militarii din serviciul militar obligatoriu care desfăşurau acţiuni „patriotice” pentru conservarea mediului, au dispărut definitiv din istoria postdecembristă a României. Ei erau educaţi în spirit civic prin multe acţiuni practice: îngrijeau monumentele istorice, monumentele de arhitectură şi monumentele naturii, semnalând existenţa acestor puncte de mare interes prin marcarea căilor de acces, marcarea potecilor şi a traseelor turistice. Unii au văzut în aceste activităţi partea rea a lucrurilor spunând că astfel de acţiuni ar fi fost treaba agenţiilor turistice şi ocoalelor silvice. Aşa e! Însă participarea tineretului la asemenea „corvoadă” ducea la o atitudine mult mai civilizată în momentul când tânărul însuşi devenea turist adult, amator de „ieşire la iarbă verde”. Ştiind că îngrijirea popasurilor, a zonelor de campare se datorează nu numai personalului angajat pentru asemenea treburi ci şi unor elevi sau militari în termen, turistul avea o altă perspectivă asupra conduitei pe care trebuie s-o adopte în „escapadele” sale prin ţară.

Gândurile îmi fug din nou la întrebarea cu care plecasem de acasă ca să vizitez pe profesorul Giurgincă: ce se întâmplă astăzi cu viteaza Armată Română, ai cărei soldaţi cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei?

Încă nu-i găsisem răspuns… 

 

In aceste vremuri, când e vorba de armată, o întrebare ne vine inevitabil în minte: serviciul militar obligatoriu nu cumva era mai bun decât actuala armată de mercenari? Da, mercenari! Cam acesta ar fi cuvântul având în vedere că avem trupe române care se plătesc din străinătate pentru misiuni în Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Irak şi Afganistan. S-ar părea însă că, o asemenea întrebare n-are rost de îndată ce noile legi postdecembriste au tot redus[1] obligativitatea serviciului militar până în anul 2007,[2] când au atârnat-o definitiv în cui. Şi totuşi, are destulă noimă să discutăm ce s-a întâmplat cu Armata Română. Să discutăm cum şi de ce s-a întâmplat. Şi mai ales cum se face că atât de bine am fost manipulaţi, încât nici nu ne-am dat seama că noi, ca ţară de peste 20 de milioane de oameni, am rămas în faţa lumii cu circa 45.800 militari reprezentând forţele terestre, circa 13.250 în forţele aeriene şi 6.800 în forţele navale, trăgând de himerica speranţă că în caz de război ne vor apăra alţii.

Înainte de anul 1989 aveam circa cinci milioane de bărbaţi între 15 şi 49 de ani, apţi pentru serviciul militar. Numai forţele terestre, dacă şi-ar fi activat rezerviştii, puteau strânge în douăzecişipatru de ore în jur de 140.000 de oameni. Şi totuşi, răul s-a întâmplat.  Nici un război din istoria Românei n-a avut asemenea consecinţe dezastruoase pentru Armata Română cât au avut deciziile guvernelor Ciorbea şi Radu Vasile sub miniştrii de paie Victor Babiuc şi Constantin Dudu-Ionescu, puşi în fruntea Ministerului Apărării Naţionale. Începând cu anul 1998, în cinci ani, Armata Română fu decapitată de 18.920 ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari care fură lăsaţi la vatră. Trupele forţelor terestre, forţelor aeriene şi ale forţelor navale fură decimate şi ele periodic. Fură desfiinţate garnizoane întregi împreună cu toată înzestrarea logistică, imobile, armament uşor şi greu, depozite de armament, parcuri auto. Tancuri, tunuri, transportoare blindate, rachete, avioane de bombardament şi de vânătoare, nave fluviale şi maritime, pur şi simplu se volatilizară mai rapid decât în condiţiile în care România ar fi purtat un război cu întregul occident.

 

În timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra vigoarea. E adevărat că devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese să  strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea practici nu mai sunt posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne strict la instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat. Vremurile unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte astăzi conflictul armat ca modalitate de a acapara noi teritorii pentru înavuţire?

Şi totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război dus pe multiple fronturi. Avem deschis un front de război în domeniul economic! Materiile noastre prime sunt feudele unor trusturi străine care ne vând produsul finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi. Ne-am trezit în plină criză financiară datorită globalizării. Având în frunte cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce şi ea la exasperare prin dezastrele naturale care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că În societatea românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns jalnic iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza.

Cine ne apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în frunte cu guvernul au alte priorităţi, mai degrabă personale şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?

Întotdeauna armata a fost aceea care a salvat independenţa unei ţări. De ce n-ar fi în noua conjunctură tot armata o soluţie pentru crizele de nivel general care pot cuprinde un stat la un moment dat? Cine să ne apere de dezastrele naturale decât o structură de tip militar bine organizată? Gândim armata doar prin prisma conflictului armat, care nu mai are sens astăzi decât în situaţii extreme, în anumite zone punctuale ale globului. Dar mai poate fi vorba de independenţă a unui stat dacă lipseşte o armată restructurată pe baze noi care să-i asigure independenţă în toate sectoarele lui cheie?

Reforma armatei române trebuie să includă şi acest aspect pentru păstrarea identităţii noastre ca stat unitar. Până nu e prea târziu, trebuie gândită o strategie la nivel naţional care să ne salveze. Avem vreo şansă de a o construi? Am avea dacă am rechema în armată foştii strategi ai Armatei Române pe care i-am trecut în rezervă în floarea vârstei! În plină forţă biologică, ei ar putea reintroduce serviciul militar obligatoriu în cazurile de criză majoră a societăţii româneşti. Dar şi pentru realizarea unor proiecte de interes strategic pentru ţară aşa cum a fost, de pildă, construirea Transfăgărăşanului. El a fost construit de armată în mai puţin de cinci ani, fără licitaţii, fără firme străine, fără scandaluri de corupţie, fără schimbarea constructorului o dată cu schimbarea partidului aflat la putere.

Câte şanse ar avea însă o asemenea propunere pentru ca ea să fie luată în calcul de către politicieni? Prea puţine! Drama României de azi este că politicienii sunt legati ombilical de firmele de construcţii, fie ele româneşti, fie străine. 

Asa se face că din vajnica Armată Română, după două decenii de capitalism sălbatic dirijat din străinătate, câteva mii de „mercenari” au rămas singurii şi ultimii soldaţi ai neamului românesc.

 

(Sfârşit)

 

 

 Articolele apărute în serialul

„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”

- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -

 

Ultimii soldaţi ai neamului românesc - Note de călătorie (1)

Ostaşii care nu mai apără ţara - Note de călătorie (2)

Băsărabă apărând ţara - Note de călătorie (3)

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi - Note de călătorie (4)

Morţii cu morţii, viii cu viii - Note de călătorie (5)

Heracles sau Iovan Iorgovan? - Note de călătorie (6)

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru publicaţiile ARP