În 1892 Mgr.Tomoniu, Arhiepiscopul de Izmir

In 1892 Mgr.Tomoniu, the Archbishop of Izmir, 
pronounced the House of the Virgin Mary a place of pilgrimage.

 Despre numele TOMONIU

Prefixul „Tom” vine de la  Sfântul Apostol Toma, sufixul „oniu” este un augmentativ latin pentru „cel mai” - mare, tare, iute, viteaz, ş.a. aşa cum şi sufixul „van” întăreşte un atribut al unor oameni: prosto-van, iorgo-van, beţi-van, ş.a.

 Manoniu – Manea cel tare, Jerconiu – Jerca cel Iute, Vasiloniu – Vasile cel Mare şi … Tomoniu

Articol din Turcia ar putea să găsim, ca nume, un mitropolit Tomoniu

Oare, să ne vină numele Tomoniu pe filiera turcească odată cu extinderea Imperiului Otoman peste Europa? Ce origine etnică are arhiepiscopul (numele vechi al mitropolitului) Tomoniu despre care in textul prezentării Casei Fecioarei Maria din Izmir se spune: „În 1892 Mgr.Tomoniu, Arhiepiscopul de Izmir, pronunță Casa Fecioarei Maria un loc de pelerinaj.”?

Nu cred că are origine turcică fiind evident un nume latin conform sufixului. Pe de altă parte, Mgr.Tomoniu îl găsim în alte documente Mgr.Timoni sau Mgr.Tomoni asta însemnând că istoricii şi clericii turci nu  prea sunt obişnuiţi cu acest fel de nume şi îl pocesc. Atunci de unde s-ar putea răspândi numele Tomoniu în Turcia? Modul obişnuit pentru ca numele româneşti să ajungă în Turcia ar trebui prin tributul Mitropolitului  Tomoniu din Ţara Românească care trebuia să adune bani pe care să-l dea apoi Imperiului Otoman. În anul 1395, după izbânda de la Rovine, Mircea cel Bătrân câştigase o bătălie dar nu supremaţia peste armatele imperiului. Evident că sultanul n-ar fi admis ca steagurile armatei lui Baiazid să fie pângărite de creştinii lui Mircea Vodă. O nouă bătălie se pregătea!

Mircea Vodă pleacă  în Transilvania, prin Braşov, după întăriri la prietenul lui Sigismund I-ul  al Ungariei. De acest lucru se foloseşte fratele său Vlad care, în cârdăşie cu otomanii, ia conducerea Ţării  Româneşti acceptând tribut la Curtea Sultanului. Armata rămâne fidelă lui Mircea cel Bătrân iar Vlad Vodă e supranumit de popor „Vlad Uzurpatorul”.

După cum se ştie, cruciaţii sunt de acord ca să-l ajute pe Mircea cel Bătrân contra otomanilor dar aceştia îşi asumă organizarea şi strategia luptei de la Nicopole din anul 1396, lăsându-l pe Mircea şi armata lui într-un ultim flanc. Cruciaţii vor fi înfrânţi iar Mircea va trebui să trimită pe viitor tributul parafat cu turcii de Vlad Uzurpatorul.

Ca o primă idee, numele Tomoniu ar putea fi un mare ban care dădea tributul Țării Românești la Imperiului Otoman.  Puțin probabil că Tomoniu de la Tismana, ar fi fost selectat să trimite tributul turcilor. Din păcate, unii istoricii spun că tributul turcilor nu se dădeau în Ţara Românească decât dacă aveau un mare înalt Imperiul Otoman. 

Ori, Tomoniu trebuia selectat în una din ramurile familii puternice în Imperiul Otoman. Deci Mgr.Tomoniu, Arhiepiscopul de Izmir,în 1892, era o coincidență cu familiile din Tismana deși aici venea Mircea cel Bătrân la mănăstire cu Sf. Nicodim.

***

Dialog Constantin Giurgincă – Nicu Tomoniu în anul 2009, în localitatea Petnic din Craina Banatului!

- Interesant este că în zona asta a noastră, localnicii folosesc după atâtea milenii, o pronunţie foarte aparte şi anume, muierea consoanelor „m” consoană bilabială şi „n” consoană dentală. Spre exemplu, noi spunem „cuni”, nu cui. Zicem: „dă-mi cuniul”. Alt specific este dublarea lui „mn”: răstamniţă (policioară). Mai zicem „scamn”, „dă-mi un scamn”. Iar muierea lui „n” se produce şi în alte cuvinte în dialect, de pildă „oni” care în limba literară este augmentativul lui „oi”. Şi fiind un augmentativ, atunci el trebuie să arate ceva mare: „Iscroni”, „Lăzăroni”, dumneavoastră ca nume „Tomoniu”, sunteţi  Toma al mare, pentru că există „oniu” acesta (n.n. un augmentativ). De fapt accentul ar trebui, şi trebuie să fie, pe „i”, nu pe „o”, la noi nu se zice Cădáriu ci Cădaríu, deci se pune accentul pe penultima, unii zic „ca în latină” dar nu-i bine zis. Ca în limba veche, adică în străromână!

- Foarte corect! În cele două războaie mondiale, strămoşul şi tatăl meu erau, „Tomoníu”. Accentul a trecut însă pe ante-penultima silabă prin copleşirea numelui de către formele mai noi „Tomoiu”. Forme care nu-s arhaice, sunt construcţii recente. Un fel de „surnom”, o poreclă a lui Toma. La fel cum şi „Tismana” este o formă recentă, forma străromână fiind pe vremuri „Tismeana”.

Din cartea “Ultimii soldaţi ai neamului românesc”, Editura Semănătorul Tismana, 2014, ISBN 978-606-93373-6-3