Sunt Vira - Ucraina

 

Presa Euromaidan

Colegul meu de clasă a murit în războiul împotriva agresiunii ruse   Bună, sunt Vira aici. Astăzi, am asistat la înmormântarea colegului meu de clasă din școala primară, Kostia, cu care am fost și eu în legătură în anii noștri de universitate. A murit pe 18 iulie din cauza rănilor grave pe frontul în direcția Zaporizhzhia, sudul Ucrainei.  Kostia avea 23 de ani. Deja la această vârstă fragedă, și-a scris ultimul testament, înțelegând pericolul care planează asupra lui în război. Ultimul său mesaj pe Instagram a fost o invitație la un Marș ucrainean pentru animale, care a avut ca scop să atragă atenția asupra cruzimii față de animale și a modalităților de a le proteja. Kostia s-a oferit voluntar cu organizația UA Animals , care ajută animalele fără adăpost, în special prin evacuarea lor din orașele din prima linie, și cu organizația BUR , care reunește oamenii care doresc să ajute la reconstruirea Ucrainei după bombardamentele rusești asupra infrastructurii civile. Toată această moarte și nedreptate pe care Rusia le aduce în Ucraina m-au făcut să-mi regândesc viața atât de profund. Cum voi fi amintit după moarte? Pe care dintre acțiunile sau cuvintele mele le-ar aminti oamenii în elogii?  Mulți oameni au vorbit astăzi despre Kostia la înmormântare. Aceste cuvinte mi-au remarcat cel mai mult: „Toată viața lui a presupus voluntariat și luptă”.  Din păcate, această singură frază nu transmite toate lucrurile grozave pe care le-ai făcut, tot efortul pe care l-ai depus pentru a-i ajuta pe alții să facă măcar o mică parte din această lume un loc mai bun și mai plin de speranță. Dar această frază merită cu siguranță reținută despre viața ta, scurtată de ruși. Odihnește-te în pace, dragă Kostia.  A fost un cântec la înmormântare, o bucată din care vreau să vă împărtășesc. Cântecul este adaptarea celebrului poem Contra Spem Spero a scriitoarei ucrainene Lesia Ukrainka.  „ Nu, vreau să zâmbesc printre lacrimi și plâns, Cântă cântecele mele acolo unde răul îi stăpânește,  Fără speranță, o speranță neclintită păstrată pentru totdeauna, Vreau să trăiesc! Gânduri de durere, departe!   Pe pământ sărac, trist, neobișnuit să lucreze Voi semăna flori, strălucitoare ca nuanță, Voi semăna flori acolo unde se întinde gerul, înfrigurat, Voi turna lacrimi amare peste ei, cum se cuvine.   Și acele lacrimi arzătoare se vor topi, se vor dizolva Toată crusta aceea puternică de gheață departe. Poate că vor apărea flori, care se vor desfășura Cântând și primăvara pentru mine, într-o zi.”   Tradus de Vera Rich. Sursa: allpoetry. com  Kostia avea 23 de ani.  Deja la această vârstă fragedă, și-a scris ultimul testament,  înțelegând pericolul care planează asupra lui în război.